Beția de 8 Martie

Toată lumea are o perioadă în viaţă când face o grămadă de tâmpenii. Se numeşte „studenţie”. La mine însă această perioadă a început încă din liceu, pentru simplul fapt că am început să beau mai devreme. Aceasta este povestea uneia dintre întâmplările din acea perioadă.

Liceul care m-a ajutat să găsesc calea cea dreaptă.

După cum ştiţi dacă mi-aţi citit celelate articole, sunt un geniu în matematică. Aşa ca Russel Crowe în A Beautiful Mind dar mai normal la cap şi cu pula mai mare (probabil). De aceea, m-aş fi plictisit teribil la un liceu cu program „real”, aşa că am urmat un liceu „umanist.” Între noi fie vorba, diferenţele dintre licee se rezumă la calitatea colegilor, căci profesori buni şi slabi sunt peste tot cam în egală măsură. (marea majoritate slabi, câţiva mediocri şi câte unul bun care nu poate pleca din ţară fiindcă are datorii la șmenari) Nu că ar conta aspectul ăsta foarte mult, căci oricum nu reţii mare lucru din ce înveţi în liceu, dat fiind că 90% din materie e deampulea şi nu foloseşte la nimic.

Un lucru în acelaşi timp bun şi rău la liceele cu program uman este că sunt pline de fete, iar al nostru nu făcea excepţie. La noi în clasă, eram numai doi băieţi – eu şi colegul meu de bancă, Alex. Astfel, asupra noastră cădeau anumite responsabilităţi. Odată, de 8 martie, fetele au cumpărat din fondul clasei nişte coşuleţe cu flori. Ca de obicei, nouă ne-a revenit responsabilitatea de a le înmâna profesoarelor. După cum am menţionat mai sus, Alex şi cu mine aveam nefastul obicei de a trage la măsea încă de pe atunci; iar când ne apucau pandaliile, mai băgam câte o sticloanţă şi în timpul orelor. Acel 8 martie a fost zi cu sete. Băusem deja cât să fiu setat pe miserupe, când una dintre fete a venit la mine, mi-a pus în braţe patru din acele coşuleţe şi mi-a spus să mergem cât mai repede să le ducem profesoarelor.

În prima pauză, am luat-o la pas către cancelarie, însă pe la jumătatea drumului ne-a oprit o idee câștigătoare. Peste 5 minute eram în piaţa de lângă liceu, unde am vândut coşuleţele cu flori la jumătate de preţ unui tărăbar care observasem că are deja pe tejghea nişte aranjamente similare. Pentru că avem sufletul mare, banii astfel obţinuţi i-am dat la săraci. Nu. De fapt, am mers alături la alimentară şi ne-am mai luat o sticlă de votcă şi una de Sprite. Am turnat votca peste suc şi ne-am întors la şcoală unde am continuat să stingem focul din suflet.

Ultima oră era cea de franceză, cu diriginta, iar noi eram rangă. Eu mă ţin destul de bine când sunt beat, însă trecusem de nivelul la care îmi mai păsa dacă se vede cât sunt de rupt. O colegă binevoitoare a încercat să ne convingă că ar trebui să plecăm de la şcoală. La momentul respectiv însă, nu am apreciat faptul că încerca să ne salveze de la exmatriculare.

„Sunteţi beţi, plecaţi acasă.”

„MINTE SIMPLĂ, NU ȘTII CĂ NOI SUNTEM ETERN PROTEJAŢI DE GRAŢIA DIVINĂ A ZEILOR?”

„Eşti nebun, vine diriga, vă vede aşa…”

„TU, CEA LIPSITĂ DE CREDINŢĂ, CĂIEŞTE-TE ACUM ŞI PLEACĂ-ŢI CAPUL, SAU VEI PIEI ÎN AGONIE INFINITĂ.”

Etc. Bine intenționată colega, dar nu destul de persuasivă.

Înainte de deznodământ, să recapitulăm un pic: colegele noastre au pus bani şi au cumpărat flori ca să facă o bucurie unor femei care şi-au dedicat viaţa educaţiei noastre. Iar noi le-am băut florile – la școală, în timpul orelor. Dacă ar fi existat oricât de puţină dreptate în lume, ar fi trebuit să fim prinşi, daţi afară din liceu, renegaţi de către familiile noastre, forţaţi să dormim în boscheţi şi futuţi în cur de o haită de câini turbaţi.

În loc de asta, ce s-a întâmplat? A venit la oră, în locul dirigintei care în mod sigur şi-ar fi dat seama că suntem praf, un profesor înlocuitor, şi francez pe deasupra, pe nume Benoit. Posibil să fi crezut că suntem de la clasa cu nevoi speciale, căci Alex când e beat vorbeşte de parcă ar avea un anevrism cerebral, însă nu ne-a bănuit de beţie, aşa că am scăpat basma curată.

Take that, cosmic justice!