Dreptul la critică

Vreau să mă leg azi de o eroare în gândire destul de comună, pe care o observ tot mai des de când am început să scriu pe aici. Sună cam aşa:

Nu ai dreptul să critici dacă nu poţi face tu mai bine!

Asta se traduce în felul următor:

Dacă un cocalar behăie la televizor ceva piesă care sună deranjant de prost chiar şi după câteva zeci de ore de corectare în AutoTune, n-am voie să spun că vocea tipului are un timbru similar scârţâitul cretei pe tablă, decât dacă pot cânta mai bine decât el.

Dacă la restaurant mi se pune în farfurie un amestec aburind de măruntaie animale care miroase a găoază de cerb şi are gust de cremă de ghete, nu cumva să insult talentul culinar al bucătarului până nu am reușit să gătesc o găoază de cerb mai apetisantă.

Dacă mă uit la fotbal (nu că aş fi cine ştie ce microbist, dar de dragul argumentului) şi un jucător din echipa favorită gafează în mod repetat, nu-l pot înjura birjaricește cu gesturi obscene necontrolate, decât după ce am devenit şi eu fotbalist de Liga Campionilor.

Acuma, să fie clar:

Sunt de acord că nu-i constructiv, nici sănătos, să critici cu atitudine de piţipoancă malagambistă cu nasul pe sus orice îţi iese în cale, doar ca să-ţi masturbezi orgoliul cu iluzia că eşti o persoană cu „gusturi fine”. De asemenea, există unele discipline unde un neiniţiat nu poate face estimări corecte, spre exemplu în arhitectură său (în ţări mai civilizate) politică. În aceste cazuri, filistinul înţelept nu va emite judecăţi de valoare, în caz contrar riscând să fie ridiculizat. Pe bună dreptate.

Aceeași privire am avut-o și eu pe durata filmului ăsta.

Dar când e vorba de treburi mai lumeşti, oricine are capacitatea – deci şi dreptul – de a-şi exprima o părere, cu nimic mai puţin validă decât cea a unui „cunoscător”. Nu trebuie să fii Placido Domingo ca să ai voie să pui la îndoială virtuozitatea muzicală a lui Fernando de la Caransebeş. Nu trebuie să fii vreun Coppola sau Tarantino ca să-ţi permiţi să iei în râs un film în care cea mai romantică scenă include o referinţă nu foarte subtilă la moţul de curcan al lui Jennifer Lopez. Sau să ştii cu mingea ca Messi ca să râzi cu mâinile pe burtă la autogolul lui Cornel Buta.

Pe scurt, dreptul de a critica e independent de calitatea de producător: el aparține în egală măsură și consumatorului, care are sarcina nu întotdeauna simplă de a identifica valorile printre gunoaie. Critica bine ţintită şi corect argumentată motivează progresul, iar cei pe care nu-i lasă orgoliul s-o primească sunt sortiţi să băltească în mediocritate.