Catedrala Mântuirii Neamului

Poporul român este la ananghie. De la Revoluţie până acum, tot n-am reuşit s-o scoatem la capăt. Avem probleme de tot felul: politice, economice, sociale şi sexuale; peste tot vezi numai furt, şomaj, inflaţie, corupţie şi ţâţe mai mari şi mai ferme decât ale nevestei. În plus, trecem printr-o criză financiară care durează deja de trei ani şi ameninţă să mai dureze încă o dată pe atât. Şi de Boc tot n-am scăpat.

"Facem viloacă lu' ăl de sus şi pe parcurs mâncăm şi noi o pâine, două."

Însă nu este cazul să ne pierdem speranţa! Există o soluţie desăvârşită care ne va rezolva toate problemele.

Voi susţine, oare, că trebuie să devenim cetăţeni responsabili, să muncim mai cu spor, să ne plângem mai puţin, să ne pese mai mult, să ne educăm politic înainte de a vota, să devenim mai cinstiţi, mai sârguincioşi, mai întreprinzători şi mai deschişi la minte? În niciun caz! Toate aceste lucruri necesită timp şi efort.

Soluţia este foarte simplă, elementară chiar, şi este la îndemână:

Ne vom ruga la Dumnezeu!

Fiind atotputernic, numai Dumnezeu combate rapid şi uşor criza financiară, corupţia la nivel înalt, impotenţa, indolenţa şi petele dificile de cafea. Dumnezeu – tragi o cruce şi te-ai scos!

Aud că vă întrebaţi, cei în care credinţa este slabă: la câte ore am petrecut prin biserici, pupând icoane, făcând cruci şi mormăind rugăciuni în barbă, de ce oare nu a venit încă Dumnezeu în ajutorul nostru? Nu este cazul să vă alarmaţi, căci explicaţia este firească: n-a avut loc! Păi, Dumnezeu e mare. Imens, nene! Cogeamite entitatea! Apoi, cum să-ncapă El în bisericile noastre modeste, unde nici popa n-are loc să binecuvânteze băieţeii în pace?

Aşadar, mi se pare de la sine înţeles că trebuie să construim o biserică destul de mare cât să-l încapă pe Dumnezeu. Una uriaşă, cu multe cruci şi musai aurită, că lui Dumnezeu îi plac aurul şi crucile. Mai ales crucile, căci, nu-i aşa, cărui tată nu i-ar plăcea să i se amintească, ostentativ şi în mod constant, metoda prin care i-a fost ucis fiul cu brutalitate de către aceeaşi oameni care acum vin la el acasă să-i ceară chestii?

Intră în scenă: Catedrala Mântuirii Neamului. Da, asta este soluţia tuturor problemelor noastre: haide să înălţăm în plin centrul capitalei o pulă de beton înaltă de 120 de metri, pe un teren de 11.000 de metri pătraţi „donat”, cu titlu de indulgenţă medievală, Bisericii Ortodoxe de către al nostru stat laic.

Laic, dar condus de oameni cu frică de Dumnezeu – sau mai exact de Ambasada lui Dumnezeu în România, Patriarhatul, reprezentat acum de preabărbosul Ciobotea, care a preluat ceremonios de la strămoşul Teoctist coaiele politicienilor de toate culorile, spre a le strânge cu putere de fiecare dată când nu i se face pe plac.

Aşa se face că teama de Dumnezeu, cântată din rărunchi ca virtute supremă a românului smerit, se referă exclusiv la Dumnezeul creştin-ortodox. Că doar ăluia îi clădim palat în loc să construim şcoli şi spitale, şi pe-ăla îl invocăm în cor, posedaţi brusc de evlavie, atunci când n-avem chef să acceptăm responsabilitatea consecinţelor propriei neghiobii.